Comunicate de presă

Curtea Constituțională a României, deși gândită drept o piesă esențială în arhitectura instituțională a statului român, menită să blocheze orice derivă autoritaristă a guvernanților, este acum doar o nouă instituție capturată de către majoritatea parlamentară, este concluzia unei analize profunde făcută de membrii Comunității Justiție și Politici Anticorupție a Platformei România 100.

Juriștii români au exprimat în ultimele zile numeroase critici, cele mai multe dintre ele întemeiate, privitoare la argumentarea folosită în Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 de către Curtea Constituțională pentru a obliga Președintele să revoce procurorul-șef al DNA la cererea ministrului justiției, dar ignorând avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

În ciuda tuturor criticilor, Decizia Curții Constituționale Nr. 358 din 30 mai 2018 este un fapt împlinit, iar Constituția nu prevede modalități interne de contestare a acesteia. Este, prin urmare, esențial să fie atrasă atenția mai ales asupra efectelor viitoare ale acestei decizii.

Platforma România 100 își asumă responsabilitatea de a trage un semnal de alarmă, îndemnând cetățenii și instituțiile interesate de evoluția României la o atenție sporită asupra perioadei următoare.

1. CCR devine legiuitor pozitiv, preluând din atribuțiile Parlamentului

Deși a fost chemată să rezolve un conflict între instituțiile statului, Curtea Constituțională și-a asumat rescrierea legilor existente. În situații anterioare în care a rezolvat astfel de conflicte, Curtea Constituțională a prescris un comportament doar în cazul în care nu erau incidente dispoziții legale în vigoare (așa cum s-a întâmplat în cazul Deciziei nr. 98 din 2008, când a stabilit că Președintele poate refuza doar o singură dată propunerea prim-ministrului cu privire la nominalizarea unui ministru).

În schimb, în cazul de față, Curtea Constituțională a intervenit în mod direct asupra dispozițiilor Legii nr. 303/2004, stabilind că Președintele nu poate refuza revocarea procurorului-șef al DNA decât în cazul în care nu sunt respectate etapele procedurale impuse de lege. Cum singura etapă prevăzută de lege, în afara inițierii procedurii de către ministrul justiției, este solicitarea unui aviz din partea Consiliului Superior al Magistraturii, Președintele ar putea refuza revocarea doar în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii nu a oferit un aviz – dar nu și în situația în care avizul este negativ, astfel cum s-a întâmplat în situația de față.

Mai mult, Curtea Constituțională, rescriind Legea nr. 303/2004, stabilește că avizul oferit de către Consiliul Superior al Magistraturii nu este destinat Președintelui, pentru ca acesta sa decidă pe baza lui și a propunerii ministrului. În schimb, avizul este destinat ministrului Justiției, urmând ca acesta să analizeze opinia reprezentanților magistraților pentru a stabili dacă va continua sau nu procedura. Potrivit Curții Constituționale, Președintele poate analiza avizul Consiliului Superior al Magistraturii doar pentru a verifica dacă au fost respectate etapele procedurale necesare revocării – cum singurele etape sunt propunerea revocării de către ministrul justiției și avizarea ei de către Consiliul Superior al Magistraturii, îi revine Președintelui, în mod ironic, sarcina de a analiza avizul Consiliului Superior al Magistraturii pentru a vedea dacă acest aviz există sau nu.

Astfel de intervenții directe ale Curții Constituționale asupra legislației în vigoare, prin reformularea acesteia sau adăugiri la ea, creează un precedent deosebit de periculos. Dată fiind desemnarea de către actori politici a membrilor Curții, aceasta poate deveni un nou legislativ, lipsit însă de legitimitatea scrutinului și de răspunderea politică în fața electoratului.

2. CCR realizează o răsturnare jurisprudențială, întorcându-se la o abordare specifică anilor 1990

Legislația anilor 1990 din domeniul justiției acorda ministrului justiției rolul de coordonare a activității parchetelor, ceea ce făcea intervenția parchetelor  în zona politica foarte dificilă. Curtea Constituțională a acceptat o astfel de abordare, arătând prin Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997 că “(...) procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor (...) legea poate concretiza formele sub care se manifestă autoritatea ministrului justiției, inclusiv dreptul de a da dispoziție direct procurorilor (...)”. De asemenea, Curtea a stabilit la acel moment, prin Decizia nr. 73/1996, că procurorii “își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive”.

Parlamentul României a adoptat, ca etapă premergătoare aderării la Uniunea Europeană, un set complex de legi în domeniul justiției (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii), aflate la momentul actual în procedură de modificare de către Parlamentul României. Prin adoptarea acestor legi, a încetat etapa subordonării procurorilor în raport cu ministrul justiției, specifică anilor 1990, în favoarea independenței operaționale a acestora. Elementul esențial în vederea asigurării independenței procurorilor a fost stabilirea unor proceduri complexe de numire și revocare a conducătorilor parchetelor, implicând ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele. Acceptând aceste dispoziții și valorile statului de drept, Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 375/2005 că rolul central în numirea magistraților trebuie să aparțină Președintelui, acesta fiind “singurul exponent al voinței populare în raport cu autoritatea judecătorească”. O astfel de poziționare a permis activitatea intensă anticorupție a ultimului deceniu, precum și poziționarea României drept model regional în acest domeniu.

Prin Decizia nr. 358/2018, Curtea Constituțională revine însă la practica anilor 1990: revocarea procurorilor-șefi și a Procurorului General va putea fi realizată de către ministrul justiției, cu participarea minoră a Consiliului Superior al Magistraturii, căruia îi revine rolul de a oferi un aviz destinat ministrului, și a Președintelui, care va trebui doar să verifice dacă la dosar există avizul Consiliului Superior al Magistraturii, fie el pozitiv sau negativ.

Coroborând această procedură de revocare a procurorilor-șefi și a Procurorului General cu modificările aduse procedurii de numire a acestora prin modificările aduse legilor justiției, potrivit cărora Președintele poate refuza o singură dată propunerile ministrului privind  numirile pe funcțiile de conducere ale parchetelor, devine evident cum conducerile parchetelor vor fi total dependente de voința ministrului justiției. Chiar dacă ministrul justiției nu poate da dispoziții exprese într-un dosar, procurorii-șefi sau Procurorul General pot face acest lucru, iar numirea și revocarea depind în întregime de voința ministrului justiției. Prin urmare, ministrul justiției nu va numi sau nu va lăsa să își continue mandatul un procuror-șef a cărui politică nu corespunde cu viziunea sa.

O astfel de situație este de natură să afecteze grav în viitor activitatea procurorilor, aducând-o sub influență politică. Independența judecătorilor devine irelevantă în lipsa unor procurori independenți, care să poată aduce în fața instanței prezumtivii infractori.

3. CCR reduce atribuțiile Președintelui, stabilind un precedent periculos

Constituția României oferă un rol central Președintelui României, în special prin atribuțiile sale de numire sau revocare a conducătorilor celor mai importante instituții ale statului român. Intervenția Curții Constituționale, care a stabilit prin Decizia nr. 358/2018 că rolul Președintelui este doar cel de a lua act de solicitarea unui ministru numit politic și de a semna un decret care să dea efecte acestei solicitări, stabilește un precedent extrem de periculos pentru alte atribuții ale Președintelui României. Cea mai importantă dintre acestea este chiar desemnarea prim-ministrului.

Pentru a-și susține decizia, Curtea Constituțională a arătat că formularea din cadrul art. 54, alin. (4) al Legii nr. 303/2004 - potrivit căreia, odată cerută de ministrul justiției, “revocarea (...) se face” - elimină orice posibilitate a Președintelui de a se opune. Reluând o astfel de abordare, nu este exclus ca instanța constituțională să arate că dispozițiile art. 103, alin. (1) din Constituție, potrivit cărora “Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament” impun, în fapt, obligația Președintelui României de a acționa potrivit solicitărilor parlamentarilor majoritari.

Un semnal relevant în acest sens este dat chiar prin Decizia nr. 358/2018, potrivit căreia Președintele are “putere discreționară” doar în ceea ce privește conferirea titlurilor și decorațiilor, acordarea gradelor militare de mareșal, general și amiral și în acordarea grațierii individuale. În schimb, stabilește Curtea Constituțională, atunci când Președintele realizează numiri în funcții, el nu are decât rolul de a verifica regularitatea procedurii.

Ce e de făcut?

Decizia nr. 358/2018 poate fi criticată pentru numeroase aspecte. Totuși, de la momentul publicării în Monitorul Oficial, ea devine obligatorie. Prin urmare, este esențial ca pericolele create prin această decizie și prezentate anterior să fie pe deplin înțelese. Abordarea formațiunilor politice de opoziție și a societății civile nu se mai poate limita la a critica deciziile majorității parlamentare și, din păcate, ale Curții Constituționale. În schimb, trebuie create politici și proiecte de reformă instituțională capabile să prevină astfel de pericole.

Un pas esențial este regândirea atribuțiilor Curții Constituționale a României și, în special, a modului de desemnare a membrilor acesteia. Platforma România 100 își asumă să se implice în acest proces amplu de reflecție, ce va presupune declanșarea unei proceduri de revizuire a Constituției, cu respectarea procedurilor legale. Este un proces îndelungat, pentru care este nevoie de o majoritate calificată a parlamentarilor și de acordul majorității cetățenilor. Dar este responsabilitatea noastră, ca stat membru al Uniunii Europene, să facem tot ce depinde de noi pentru a asigura respectarea deplină a valorilor democrației constituționale.